TollRo adaugă, de la 1 octombrie, un nou cost pentru transportul de marfă. În același timp, economia României traversează o perioadă de creștere aproape de stagnare, producția industrială este sub presiune, iar datoria publică continuă să crească.
În opinia Pactului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă, România trebuie să renunțe la modelul bazat pe consum, deficite și taxare și să treacă la unul bazat pe producție, investiții, procesare și valoare adăugată.
TollRo: un nou cost pentru transportul de marfă
De la 1 octombrie 2026, a devenit operațional sistemul TollRo, noul mecanism de tarifare rutieră pentru vehiculele de transport marfă cu masa totală maximă autorizată de peste 3,5 tone. Tariful este calculat în funcție de distanța parcursă, masa vehiculului, clasa de emisii și categoria drumului utilizat.
Pentru un camion care transportă cereale, lapte, animale, furaje, îngrășăminte sau alte produse agricole, fiecare kilometru parcurs înseamnă un cost care trebuie recuperat undeva în lanțul economic.
Iar problema este că transportul nu este un cost izolat. El intră în prețul materiei prime, al produsului procesat și, în cele din urmă, al produsului ajuns pe raft.
Agricultura românească se confruntă deja cu costuri ridicate pentru energie, motorină, îngrășăminte, utilaje, forță de muncă și finanțare. În acest context, noua taxare a transportului adaugă o presiune suplimentară asupra fermierilor și a întregului lanț agroalimentar.
Cine plătește, de fapt, noua taxă?
Întrebarea centrală ridicată de Pactul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă este una simplă: cine suportă, în final, costul acestei politici?
Transportatorul achită tariful, însă costul economic nu se oprește la transportator.
El poate fi transferat către fermier prin prețul transportului, către procesator prin costul materiei prime, către comerciant prin costurile logistice și, în final, către consumator prin prețul produsului.
Aceasta este, de altfel, una dintre problemele majore ale unei economii în care costurile se acumulează succesiv fără ca productivitatea și valoarea adăugată să crească în același ritm.
Nu taxa în sine este singura problemă, ci capacitatea economiei de a absorbi costuri suplimentare fără să-și piardă competitivitatea.
Economia României, aproape de stagnare
Datele Comisiei Europene conturează un tablou dificil. Potrivit prognozei de primăvară din 2026, economia României este estimată să crească în termeni reali cu doar 0,1% în 2026, după o creștere de 0,7% în 2025. În același timp, deficitul public este estimat la 6,2% din PIB, iar datoria publică este proiectată să urce de la 61,6% din PIB în 2026 la 63,4% în 2027.
Comisia Europeană arată că măsurile de consolidare fiscală și inflația ridicată, alimentată inclusiv de prețurile energiei, afectează consumul intern. În același timp, investițiile finanțate din fonduri europene și exporturile nete oferă sprijin economiei.
În aceste condiții, discuția despre taxe nu mai poate fi separată de discuția despre ce produce România și câtă valoare reușește să păstreze în economie.
România are nevoie de producție, nu doar de colectare
Modelul economic criticat de reprezentanții Pactului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă poate fi rezumat printr-un lanț devenit dificil de susținut:
împrumut → consum → deficit → taxe → noi împrumuturi → noi taxe
Alternativa propusă este una bazată pe dezvoltare economică:
producție → investiții → procesare → valoare adăugată → export → profit → venituri bugetare
Diferența dintre cele două modele este esențială.
În primul caz, statul încearcă să echilibreze permanent o economie care generează deficite. În cel de-al doilea, obiectivul este creșterea bazei economice prin investiții, producție și procesare.
Pentru agricultură, această schimbare ar însemna, de exemplu, trecerea de la exportul de materii prime către dezvoltarea capacităților de depozitare, procesare și comercializare.
Competitivitatea României, sub presiune
Problemele nu se limitează la agricultură.
În ediția 2026 a World Competitiveness Ranking, realizată de IMD, sunt analizate 70 de economii. Raportul pune accent pe importanța instituțiilor credibile, a regulilor predictibile, a adaptabilității și rezilienței economice.
În același timp, economia românească se confruntă cu presiuni asupra industriei, energiei și balanței comerciale.
Costurile ridicate ale energiei și transportului sunt deosebit de importante pentru industriile intensive în energie și pentru sectoarele în care materia primă trebuie transportată pe distanțe mari.
Pentru agricultură, problema este și mai sensibilă: produsul este obținut într-un anumit teritoriu, dar trebuie transportat către centre de colectare, depozite, fabrici de procesare sau piețe.
Cu cât costul logistic este mai mare, cu atât o parte mai mare din valoarea produsului este consumată înainte ca acesta să ajungă la consumator.
Marea întrebare: câtă valoare adăugată pierdem?
România dispune de materii prime agricole importante, însă capacitatea internă de procesare rămâne o problemă structurală.
Un kilogram de grâu vândut ca materie primă nu are aceeași valoare economică precum făina, pastele făinoase, produsele de panificație sau alte produse finite realizate pornind de la aceeași materie primă.
Același principiu se aplică în zootehnie, horticultură și industria alimentară.
De aceea, întrebarea nu ar trebui să fie doar cât producem, ci și ce facem cu ceea ce producem.
Cât procesăm în România? Cât exportăm ca materie primă? Cât importăm sub formă de produse finite? Câte locuri de muncă și câtă valoare adăugată se pierd pentru că procesarea se realizează în altă parte?
Șapte strategii pentru o economie mai competitivă
În viziunea Pactului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă, România are nevoie de strategii sectoriale coerente și asumate pe termen lung.
Printre acestea se numără:
- strategia pentru creșterea competitivității;
- strategia pentru dezvoltarea agriculturii;
- strategia pentru reindustrializare;
- strategia energetică orientată către dezvoltarea economică;
- strategia pentru procesarea materiilor prime;
- strategia pentru dezvoltarea capitalului românesc;
- strategia pentru reducerea dependenței de importuri.
Agricultura nu poate fi analizată separat de industrie, energie, infrastructură și comerț.
Un fermier competitiv are nevoie de energie accesibilă, transport eficient, utilaje, finanțare, depozitare, procesare și piețe de desfacere.
Agricultura are nevoie de apă și infrastructură
O altă vulnerabilitate majoră este legată de schimbările climatice.
Seceta și deșertificarea pun presiune tot mai mare asupra agriculturii, iar problema apei devine una economică, nu doar agricolă.
România are nevoie de o abordare pe termen lung privind infrastructura de irigații, gestionarea apei și utilizarea eficientă a resurselor disponibile.
Apa poate reprezenta nu doar o măsură de protecție împotriva secetei, ci și un element al unei strategii de dezvoltare economică.
Zece întrebări pentru viitorul guvern
În acest context, reprezentanții Pactului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă susțin că viitorul guvern ar trebui să răspundă înainte de stabilirea unui nou program economic la cel puțin zece întrebări fundamentale:
- Cât producem în România?
- Cât importăm?
- Ce putem produce competitiv în România?
- Ce materii prime exportăm și ce produse finite importăm?
- Câtă valoare adăugată pierdem prin exportul de materie primă?
- Cât ne costă anual lipsa procesării?
- Ce investiții trebuie făcute în următorii cinci ani?
- Ce infrastructură trebuie construită pentru agricultură și industrie?
- Ce producție trebuie să avem pentru a asigura securitatea alimentară?
- Ce economie vrem să lăsăm generației următoare?
Întrebările sunt, în esență, despre direcția economică a României.
România rămâne în categoria investment grade, dar cu perspectivă negativă
Există și un element de stabilitate pe termen scurt. Standard & Poor’s a confirmat la 2 octombrie ratingul suveran al României la BBB-/A-3, însă a menținut perspectiva negativă.
Anterior, agenția arătase că perspectiva negativă reflectă riscurile legate de consolidarea finanțelor publice și vulnerabilitatea României la șocuri externe, într-un context în care finanțele publice și balanța externă lasă un spațiu limitat de manevră.
Prin urmare, menținerea ratingului reprezintă o veste importantă, dar nu înseamnă că presiunile au dispărut.
Problema rămâne aceeași: cum poate România să reducă deficitele fără să frâneze suplimentar economia productivă și fără să transfere permanent costurile către firme, fermieri și consumatori?
„Nu avem nevoie de o competiție pentru cine inventează următoarea taxă”
Dr. ing. Nicu Vasile, președintele Pactului Național pentru Agricultură și Dezvoltare Durabilă, susține că România trebuie să schimbe paradigma economică.
„Nu avem nevoie de o competiție politică pentru cine inventează următoarea taxă. Avem nevoie de o competiție pentru cine produce mai mult, cine investește mai mult, cine procesează mai mult, cine exportă mai mult, cine creează locuri de muncă productive și cine crește productivitatea.”
În opinia sa, competitivitatea nu poate fi construită prin taxarea permanentă a economiei reale, în timp ce reformele structurale sunt amânate.
„Nu putem cere sacrificii permanente producătorului fără să-i oferim un model economic predictibil. Nu putem cere fermierului să fie competitiv european cu o economie românească impredictibilă și nu putem cere industriei să investească într-o țară în care regulile se schimbă permanent”, afirmă Nicu Vasile.
Mesajul central al Pactului este că România are nevoie de o schimbare rapidă de paradigmă: de la un model economic bazat în principal pe consum și deficite către unul construit pe producție, investiții, procesare și piețe de desfacere.