Agricultura pe datorie a devenit paradoxul dureros al României anului 2026: hambare pline, conturi goale și fermieri tot mai aproape de faliment. Într-un an în care producția agricolă a fost mulțumitoare în numeroase regiuni, insolvențele din sector aproape s-au triplat în primul trimestru, comparativ cu aceeași perioadă din 2025. Este imaginea unei economii în care poți produce mult, poți munci corect și poți ajunge totuși la sapă de lemn. Iar această contradicție nu mai poate fi explicată doar prin secetă, război sau fluctuațiile pieței.
Fermierul român, captiv între două piețe pe care nu le controlează
Agricultura românească funcționează după o regulă păguboasă: fermierul cumpără scump și vinde ieftin. La începutul campaniei agricole, plătește prețurile cerute pentru semințe, îngrășăminte, pesticide, combustibil și tehnologie iar la recoltare acceptă prețurile dictate de piața internațională, de conjunctura geopolitică și de puterea de negociere a marilor cumpărători.
Și dacă cineva mai credea că piața inputurilor funcționează ireproșabil, Consiliul Concurenței a oferit recent o mostră a realității: amenzi de 83,2 milioane de lei pentru 21 de companii implicate în înțelegeri anticoncurențiale privind prețurile de revânzare ale semințelor și produselor de protecție a plantelor.
Fermierului i se cere competitivitate europeană, dar este lăsat să concureze cu mâinile legate. Nu controlează costurile, nu controlează prețurile și, de multe ori, nici momentul vânzării. Creditele ajung la scadență, furnizorii își cer banii, iar recolta trebuie vândută indiferent de cotații. În această ecuație, producția mare poate deveni doar o modalitate mai eficientă de a acumula datorii.
Bruxelles-ul face reforme, Bucureștiul face promisiuni
Peste această vulnerabilitate economică se suprapune instabilitatea administrativă. Subvențiile APIA, transformate în veritabile perfuzii financiare pentru numeroase ferme, sunt condiționate de calendare, proceduri și reguli care nu țin întotdeauna seama de realitatea din câmp. Fermierii sunt obligați să se adapteze permanent unor cerințe birocratice, în timp ce autoritățile prezintă drept performanță plata unor bani de care agricultura pe datorie depindea deja pentru supraviețuire.
Iar de la Bruxelles se pregătește o nouă reformă a Politicii Agricole Comune pentru perioada 2028–2034. Finanțarea și mecanismele viitoare de sprijin sunt încă negociate, dar incertitudinea planează deja asupra fermelor familiale. Dacă simplificarea promisă va însemna, în practică, mai multă birocrație sau o protecție financiară insuficientă, cei mai vulnerabili vor plăti primii prețul reformei. Este greu să vorbești despre viitorul agriculturii europene când tot mai mulți fermieri români nu știu dacă își vor putea finanța următoarea campanie.
Hambarul Europei sau colonia sa de materii prime?
Dincolo de greșelile administrative și dezechilibrele comerciale, adevărata problemă este modelul economic pe care România continuă să-l perpetueze – agricultura pe datorie.
Producem cereale, le încărcăm în camioane și vapoare, le exportăm și ne felicităm pentru volumele impresionante. Apoi importăm produse alimentare cu valoare adăugată, obținută inclusiv prin procesarea materiilor prime agricole. Exportăm ceea ce producem și cumpărăm, mai scump, ceea ce nu am fost capabili să procesăm suficient acasă. În loc să dezvoltăm o industrie alimentară puternică, depozite și infrastructură logistică aflate la dispoziția producătorilor, continuăm să tratăm agricultura pe datorie ca pe o simplă sursă de materie primă. Iar aceasta este adevărata amenințare la adresa suveranității alimentare: nu dispariția imediată a producției, ci pierderea capacității de a controla cât mai mult din propriul lanț alimentar. Când apare o criză, intervenim cu despăgubiri de secetă, adesea tardive, credite garantate și ajutoare de avarie. Stingem incendiul, dar lăsăm intact mecanismul care îl provoacă.
România are nevoie de investiții masive în procesare autohtonă, cooperative funcționale, depozitare și independență logistică. Nu pentru a elimina exporturile, ci pentru ca fermierii să poată negocia și valorifica mai mult din munca lor. Altfel, agricultura pe datorie va continua să golească satele de producători și să umple statisticile cu exporturi triumfaliste, iar într-o zi vom descoperi că am păstrat pământul, dar am pierdut fermierii, și odată cu ei, o parte esențială din suveranitatea noastră alimentară.