Ferma mică devine tot mai greu de susținut în România, pe măsură ce costurile de producție cresc, prețurile de valorificare rămân volatile, iar generația următoare nu mai este dispusă sau nu mai poate prelua activitatea familiei. Datele recente indică o reducere a numărului de exploatații și o tendință de concentrare a producției în ferme mai mari, în timp ce problemele financiare și lipsa succesorilor accelerează ieșirea fermierilor mici din agricultură.
România pierde mii de exploatații agricole de la un an la altul, în timp ce suprafața lucrată se modifică mult mai puțin. În spatele cifrelor se conturează o schimbare profundă a agriculturii: terenurile se concentrează treptat în exploatații mai mari, iar fermele mici și familiale sunt cele mai vulnerabile.
Fenomenul nu este specific României. În Polonia, spre exemplu, dispariția fermelor de dimensiuni mici și medii este deja vizibilă, iar presiunea economică, prețul terenurilor și lipsa succesorilor accelerează procesul.
22.000 de cereri mai puțin într-un singur an
Unul dintre cele mai clare semnale vine chiar din datele Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură. În Campania 2025 au fost depuse 708.012 cereri de plată, față de 730.395 în 2024, ceea ce înseamnă cu 22.383 de cereri mai puțin într-un singur an.
În același timp, suprafața declarată la APIA a coborât de la aproximativ 9,96 milioane de hectare la 9,88 milioane de hectare.
Diferența dintre cele două evoluții este esențială.
Numărul fermierilor scade mult mai repede decât suprafața agricolă.
APIA observă, de altfel, o creștere a suprafeței medii pe exploatație și o reducere a numărului mediu de parcele pe fermier. Agenția vorbește explicit despre continuarea procesului de asociere și comasare a terenurilor.
Cu alte cuvinte, România nu pierde în aceeași măsură teren agricol. Pierde exploatații. Iar aceasta este una dintre cele mai importante transformări structurale ale agriculturii românești.
Pământul nu dispare. Își schimbă proprietarul sau administratorul
Fenomenul poate fi descris simplu: acolo unde o fermă mică nu mai este rentabilă, terenul nu rămâne, de regulă, necultivat pentru mult timp.
Poate fi arendat, cumpărat, preluat de un vecin sau inclus într-o exploatație mai mare. Astfel, dispariția unei ferme nu înseamnă automat dispariția terenului din circuitul agricol. Înseamnă, însă, dispariția unui fermier independent, a unei gospodării care producea, lua decizii și își asuma riscul economic.
Este mecanismul prin care agricultura se concentrează fără ca schimbarea să fie întotdeauna spectaculoasă la nivelul peisajului.
Câmpul rămâne acolo. Tractorul continuă să lucreze. Recolta este strânsă. Dar în spatele lor poate fi un alt fermier.
România nu este singura. Polonia arată unde poate duce procesul
Un fenomen asemănător este vizibil în Polonia, unde fermele din zona de 5-10 hectare sunt printre cele mai afectate.
Datele Oficiului Central de Statistică arată că, între 2020 și 2023, numărul fermelor din această categorie a scăzut de la aproximativ 289.000 la 275.200.
În doar trei ani au dispărut, astfel, peste 13.800 de exploatații.
În anumite regiuni, procesul este și mai pronunțat. În Podkarpackie, de exemplu, numărul fermelor din intervalul 5-10 hectare a scăzut cu 19,2% în perioada 2010-2020.
Este un avertisment important și pentru România, unde exploatațiile mici ocupă încă un loc important în structura agriculturii.
De altfel, datele recensământului agricol românesc indică deja reducerea ponderii exploatațiilor foarte mici și creșterea ponderii celor care utilizează suprafețe mai mari.
Când 5-10 hectare nu mai sunt suficiente pentru a trăi din agricultură
Problema fundamentală este rentabilitatea. Pentru o fermă mică, costurile pe hectar nu sunt neapărat mai mici decât pentru o exploatație mare. Motorina, îngrășămintele, pesticidele, semințele, lucrările mecanizate, energia, dobânzile și costurile administrative apasă asupra tuturor.
Diferența este că exploatația mare poate distribui aceste costuri pe o suprafață mai mare.
Ferma mică nu are aceeași putere de negociere la cumpărarea inputurilor și nici aceeași capacitate de a absorbi un an prost.
În România, această presiune este amplificată de problemele financiare care au ajuns deja să lovească inclusiv companiile agricole mari.
Potrivit analizei CITR prezentate în materialul publicat de Revista Ferma, în primul semestru din 2026 numărul insolvențelor din agricultură a crescut cu aproape 80%, iar aproximativ 40% dintre companiile agricole analizate se aflau în zona de risc financiar. 631 de firme erau în zona insolvenței iminente, în timp ce alte 855 puteau fi încă salvate prin restructurare.
Dacă fermele mari încep să aibă probleme de lichiditate, presiunea asupra fermierilor mici este cu atât mai puternică.
Criza nu mai este doar despre producție. Este despre bani
Paradoxul agriculturii moderne este că o recoltă bună nu garantează automat un an bun pentru fermier.
În România, presiunea vine din mai multe direcții: prețurile volatile ale cerealelor, costurile ridicate ale inputurilor, energia scumpă, dobânzile, efectele secetei din anii anteriori, importurile și lipsa lichidităților dintre două campanii.
Pentru fermele mici, fiecare dintre aceste probleme cântărește mai mult.
O fermă de câteva hectare nu are spațiul financiar necesar pentru a absorbi ușor un an cu producții slabe sau prețuri mici. Iar dacă fermierul are și credit, problema devine rapid una de supraviețuire.
De aici până la renunțarea la exploatație poate fi un pas foarte scurt.
Zootehnia arată aceeași poveste: dispar animalele, dispar fermele
Aceeași transformare poate fi observată și în sectorul zootehnic.
Datele INS analizate de Revista Ferma arată că, în 2025, România mai avea doar 61,5% din efectivele de bovine existente în 2006 și 48,8% din efectivele de porcine. În cazul bovinelor, reducerea este de 38,5%, iar la porcine depășește 51%.
România a pierdut peste jumătate din efectivele de porci și aproape 40% din bovine în ultimii 20 de ani! Prețul laptelui și importurile împing crescătorii spre faliment
În cazul fermelor de vaci, presiunea este evidentă: prețuri mici la lapte, investiții insuficiente, logistică învechită și concurența produselor importate.
Un crescător citat în analiza publicată de Revista Ferma avertiza că, în 2026, unele ferme ajunseseră să vândă laptele cu doar 1-1,8 lei litrul, nivel la care profitul devine practic imposibil.
În aceste condiții, reducerea efectivelor nu este doar o statistică zootehnică. Înseamnă ferme care renunță, animale care dispar din gospodării și terenuri care ajung să fie exploatate de alții.
Cea mai mare problemă: cine preia ferma?
Există însă o problemă care nu poate fi rezolvată doar prin bani: succesiunea generațională.
O parte dintre fermele mici sunt administrate de oameni care se apropie de vârsta pensionării. Copiii lor nu mai vor sau nu mai pot continua activitatea agricolă.
Iar când un fermier nu are succesor, terenul devine, în primul rând, un activ economic. Poate fi vândut. Poate fi arendat. Poate fi împărțit între mai mulți cumpărători.
În Polonia, tocmai această combinație dintre rentabilitatea redusă, prețul ridicat al terenurilor și lipsa succesorilor accelerează consolidarea fermelor.
România are toate ”ingredientele” pentru ca fenomenul să continue.
Paradox: mai puține ferme, dar nu neapărat mai puține tractoare
Un exemplu interesant vine tot din Polonia. În categoria fermelor de 5-10 hectare, numărul exploatațiilor care dețineau tractoare a scăzut cu 3,1% între 2020 și 2023. Numărul total de tractoare din această categorie a scăzut însă cu doar 0,1%.
Explicația este simplă: utilajele nu dispar odată cu ferma. Ele pot fi vândute și preluate de fermele mai mari sau de vecini.
Același mecanism este posibil și în România. O fermă care iese din piață lasă în urmă teren, utilaje, construcții și experiență acumulată. Activele sunt preluate de exploatațiile care rămân. Agricultura devine astfel mai concentrată.
Ferma mică este cea care dispare prima
Datele disponibile nu spun că fermele mari sunt ferite de criză. Dimpotrivă, insolvențele recente arată că și exploatațiile importante pot ajunge în dificultate financiară.
Dar fermele mici au mai puține instrumente de apărare. Au capital mai puțin, acces mai dificil la finanțare, putere redusă de negociere și, de multe ori, o dependență mai mare de venitul obținut din agricultură.
De aceea, atunci când marja de profit se comprimă, ele sunt primele care ies din piață.
Iar terenul lor este absorbit de cei care pot continua.
Agricultura României riscă să aibă tot mai puțini fermieri
Scăderea numărului de cereri APIA nu trebuie privită doar ca o statistică administrativă. Ea poate fi unul dintre indicatorii unei schimbări mult mai profunde.
În 2025, România a avut cu peste 22.000 mai puține cereri de plată decât în anul precedent, în timp ce suprafața eligibilă s-a redus mult mai puțin. APIA confirmă creșterea suprafeței medii pe exploatație și continuarea comasării terenurilor.
În paralel, agricultura se confruntă cu o presiune financiară tot mai mare, iar zootehnia a pierdut în două decenii o parte importantă din efectivele de bovine și porcine.
Toate aceste evoluții duc în aceeași direcție: mai puține ferme, mai multă concentrare.
Iar întrebarea pentru următorii ani nu este doar cât teren agricol va mai avea România. Este câți fermieri independenți vor mai exista pe acel teren.
Pentru că o agricultură formată din exploatații tot mai mari poate fi mai eficientă economic, dar dispariția accelerată a fermelor mici înseamnă și pierderea unei părți importante din structura economică și socială a satului românesc.