România vorbește de treizeci de ani despre potențialul său agricol. Despre hectare, producții record, irigații, subvenții și despre ambiția de a fi un mare jucător agricol al Europei. Toate contează. Dar există o cifră care ar trebui să ne oprească din astfel de laude și să ne dea de gândit: o țară cu unele dintre cele mai bune soluri ale continentului importă peste 90% din bulionul pe care îl consumă.
Nu este o anomalie statistică. Este o radiografie dură.
De aceea cred că următoarea conversație despre agricultura românească trebuie începută din partea cealaltă a mesei. Nu doar ce putem produce, ci cine cumpără mâncarea lumii, ce cumpără, în ce formă și cum ajungem la el. Asta numesc un Snack Attack românesc: trecerea de la o strategie construită aproape exclusiv în jurul producției la una care leagă câmpul de fabrică, fabrica de brand, brandul de distribuitor și distribuitorul de raftul unui supermarket din München, Chicago, Riyadh sau Osaka.
În acest articol:
- Paradoxul de pe masă
- Cine cumpără mâncarea lumii
- Polonia: grânarul care a devenit fabrică
- Spania: mâncarea se vinde cu tot cu poveste
- Brazilia: de la grânarul lumii la supermarketul lumii
- Trei modele, o singură metodă
- De la Top 20 de piețe la Top 200 de cumpărători
- Snack Attack România: 10 × 20 × 200
- De la vapor la raft
Paradoxul de pe masă
Să începem cu realitatea, inclusiv cu partea ei incomodă.
În 2025, România a importat alimente de peste 11 miliarde de euro, adică peste 30 de milioane de euro în fiecare zi, iar la capitolul alimente și animale vii deficitul s-a apropiat de 4 miliarde de euro. Carnea de porc singură generează un deficit de peste un miliard de euro pe an. Brânza, încă peste 400 de milioane.
Analiza BCR pe date Eurostat pune problema în termenii cei mai limpezi: România este exportator net de materii prime agricole, dar deficitul său la alimente procesate este al cincilea cel mai mare din Uniunea Europeană.
Cu alte cuvinte, exportăm începutul lanțului valoric și cumpărăm înapoi sfârșitul lui. Vindem grâu, porumb și rapiță, iar grâul singur ne aduce în jur de 2 miliarde de euro pe an, apoi importăm biscuiți, mezeluri, lactate, conserve și preparate care conțin, uneori, chiar materia noastră primă, procesată în altă parte.
Nu este nimic rușinos în a exporta cereale. Dimpotrivă, trebuie să rămânem competitivi și acolo. Problema apare atunci când ne oprim la ele.
România nu trebuie să exporte mai puțin grâu. Trebuie să exporte mult mai mult din ceea ce vine după grâu.
Cine cumpără mâncarea lumii
Piața există. Și este uriașă.
Potrivit Agriculture and Agri-Food Canada, importurile mondiale de produse agroalimentare și pescărești au fost evaluate în 2024 la circa 2.700 de miliarde de dolari canadieni. Statele Unite sunt cel mai mare cumpărător, cu aproximativ 336 de miliarde, urmate de China cu 294 de miliarde, Germania cu 181, Țările de Jos cu aproape 120 și Marea Britanie cu peste 110. Top 20 este completat de Franța, Japonia, Italia, Spania, Canada, Belgia, Mexic, Coreea de Sud, Polonia, India, Vietnam, Indonezia, Arabia Saudită, Hong Kong și Turcia.
Clasamentul de azi spune însă doar jumătate din poveste. Cealaltă jumătate este viteza. Între 2020 și 2024, importurile agroalimentare au crescut în medie cu 18% pe an în Mexic, cu 16,3% în India, cu 15,9% în Vietnam, cu 14,2% în Spania, cu 12,4% în Italia, cu 12% în Polonia și cu 11,7% în Indonezia.
Avem, așadar, două hărți care trebuie suprapuse: marii cumpărători de astăzi și marii cumpărători de mâine. Prima ne spune unde sunt banii. A doua ne spune unde vor fi. O strategie serioasă le analizează pe amândouă deodată.
Și mai există un strat, cel geopolitic. Într-o lume a coridoarelor maritime tensionate, a războiului de la granița noastră și a statelor din Golf care își tratează securitatea alimentară ca pe o chestiune de securitate națională, hrana a redevenit o dovadă de putere. Cine o produce, cine o procesează și cine o livrează capătă, previzibil, influență. România, membră UE și NATO, cu Dunărea, cu Portul Constanța și cu proximitatea față de Orientul Mijlociu, are toate datele pentru a fi un furnizor de încredere. Întrebarea este dacă livrăm încredere în vrac sau în produs finit.
Polonia: grânarul care a devenit fabrică
Primul punct de referință este chiar lângă noi și pornea, la aderare, din condiții nu foarte diferite de ale noastre.
În 2024, exporturile agroalimentare poloneze au atins recordul de 53,5 miliarde de euro, de aproape zece ori mai mult decât acum două decenii. Excedentul comercial agroalimentar s-a apropiat de 18 miliarde de euro. Iar 2025 a continuat aceeași tendință: în primele zece luni, exporturile au ajuns la 48,5 miliarde de euro.
Mai relevantă decât cifra este structura exporturilor. Printre cele mai exportate categorii poloneze în 2025 se află carnea de pasăre, lactatele, carnea de vită, peștele, dar și produsele din ciocolată și cele de panificație, fiecare cu circa 2 miliarde de euro în doar zece luni. Ciocolată și pâine. Exact tipul de produse pe care România le importă.
Polonia nu a renunțat la agricultură în favoarea industriei. A industrializat agricultura. A construit procesatori mari, logistică, consolidare, branduri și companii regionale, apoi a folosit piața unică drept rampă de lansare.
Și, poate cel mai important, nu s-a oprit nici când a devenit lider. În septembrie 2025, agenția agricolă KOWR și agenția de investiții și comerț PAIH au semnat un program comun pentru promovarea exporturilor agroalimentare până în 2028, pe piețe precum Arabia Saudită, Brazilia, Japonia, Coreea de Sud, Nigeria, Singapore, SUA și Marea Britanie. Varșovia tratează accesul la piețe ca pe o politică de stat, chiar și atunci când este deja pe podium.
Lecția pentru noi este simplă: nu ajunge să fii grânarul Europei dacă altcineva transformă grâul în produs, produsul în brand și brandul în marjă de profit. România trebuie să devină și fabrica de alimente a regiunii.
Spania: mâncarea se vinde cu tot cu poveste
Din Europa occidentală vine o lecție diferită.
Spania se numără printre marii exportatori agroalimentari ai lumii, cu exporturi de peste 70 de miliarde de euro în 2024. Performanța nu vine însă doar din climă, din agricultură sau din gastronomie. Vine din infrastructura construită în jurul exportatorului.
Prin Spain Food Nation, administrația spaniolă și ICEX au legat promovarea alimentelor de brandul de țară, de gastronomie, de pregătirea exportatorilor și de intelligence-ul comercial. Piețe precum China, SUA, Japonia sau Marea Britanie sunt tratate separat, cu consilii consultative dedicate oportunităților și obstacolelor fiecăreia.
Nu putem aștepta ca un producător din Alba, Prahova, Bacău sau Buzău să descopere singur distribuitorul potrivit din Tokyo sau din Jakarta. Trebuie să-l ducem acolo. Intelligence comercial, vizite ale cumpărătorilor, târguri alese cu cap, gastronomie, retail, e-commerce și diplomație economică trebuie să funcționeze ca un singur sistem, nu ca o sumă de inițiative care se întâlnesc întâmplător la câte un stand.
Spania arată că mâncarea nu se exportă singură. Trebuie exportată și povestea ei.
Brazilia: de la grânarul lumii la supermarketul lumii
Dacă ieșim din Europa, cel mai interesant model global este Brazilia.
Brazilienii au pornit de la un avantaj pe care îl înțelegem foarte bine: capacitatea de a produce mult. Dar au construit peste agricultură o adevărată mașinărie de export. În 2024, industria alimentară braziliană a exportat de 66,3 miliarde de dolari, cu 72,7% mai mult decât în 2020, adică 80,3 milioane de tone de alimente procesate, livrate în peste 190 de țări și teritorii. Potrivit industriei braziliene, din 2022 țara este primul exportator mondial de alimente, ca volum.
Geografia este la fel de grăitoare: Asia a absorbit aproape 39% din aceste exporturi, lumea arabă aproape 19%, iar Uniunea Europeană circa 13%.
Brazilia rămâne o superputere a materiilor prime, dar nu se mai mulțumește cu eticheta de „grânar al lumii”. Industria ei a adoptat o formulă mult mai ambițioasă: „supermarketul lumii”. În spatele formulei stau companii, investiții, cercetare, certificări, asociații sectoriale puternice și o diplomație care caută permanent piețe noi.
Nu putem copia dimensiunea Braziliei. Putem copia metoda și, mai ales, ambiția.
Trei modele, o singură metodă
Cele trei exemple spun lucruri diferite și tocmai de aceea se completează. Polonia ne arată procesarea. Spania ne arată brandul și internaționalizarea. Brazilia ne arată accesul sistematic la piețe ca ambiție națională.
Puse împreună, descriu destul de exact următoarea etapă de care are nevoie industria agroalimentară românească: să producem, să procesăm, să promovăm și să vindem. În această ordine, dar cu toate patru verigile gândite din prima zi.
Respect pentru deschizătorii de drumuri
Ar fi nedrept și inexact să spunem că România pornește de la zero. Avem deja antreprenori care au început această călătorie și care trebuie nu doar felicitați, ci studiați.
Cris-Tim exportă peste 200 de produse din zona mezelurilor, lactatelor și a mâncărurilor gata preparate; compania este prezentă pe 17 piețe europene, iar exporturile reprezintă deja 12–14% din vânzările anuale. Pasul cu adevărat important a venit în 2023, când compania a trecut de la magazinele adresate predominant diasporei la marele retail internațional, inclusiv în Tesco, în Marea Britanie. Este diferența dintre a-ți urma consumatorul și a câștiga unul nou.
Transavia aduce o altă lecție: integrarea. Modelul „de la bobul de grâu la furculiță”, cu control asupra mai multor verigi ale lanțului, îi permite să concureze nu doar prin preț, ci prin trasabilitate, siguranță și standardizare, adică exact monedele cu care se plătește accesul în marile piețe. Compania exportă zilnic, ajunge în aproape 30 de țări și folosește târguri globale precum ANUGA pentru a-și extinde rețeaua.
Scandia arată calea diasporei drept cap de pod. A urmat inițial românii din Italia, Spania, Germania, Grecia, Cipru sau Canada, apoi și-a adaptat produse și rețete pentru piețe noi, ajungând de-a lungul timpului și în SUA, Japonia sau Africa.
Iar vinul românesc demonstrează că un produs în care regiune, povestea și brandul contează poate trece deja din Germania și Marea Britanie spre SUA, Japonia și China. Volumele sunt încă modeste, puțin peste 42 de milioane de dolari în 2024, dar harta destinațiilor contează aici mai mult decât cifra.
Acestea nu sunt încă dimensiunile Poloniei, Spaniei sau Braziliei. Sunt însă dovada că România globală agroalimentară nu este o teorie. Deschizătorii de drumuri există. Obiectivul este să avem de zece ori mai mulți.
Germania pentru volum. America pentru valoare. Asia pentru viitor
Nici marile piețe ale lumii nu trebuie tratate la fel.
Cercul european, cu Germania, Franța, Italia, Spania, Țările de Jos, Belgia, Polonia și Marea Britanie, înseamnă piețe apropiate, mari și sofisticate. Aici provocarea nu mai este exportul ca atare, ci urcarea pe lanțul valoric: preparate din carne, lactate, panificație, congelate, conserve, dulciuri, ingrediente, produse bio și branduri românești.
America de Nord este cea mai mare piață agroalimentară de import a lumii, iar printre principalele sale produse de import se află panificația și preparatele alimentare, unde Italia este deja un mare furnizor european. America nu se cucerește cu formula generică „să exportăm mai mult”. Se cucerește cu produsul potrivit, nișa potrivită, distribuitorul potrivit și statul potrivit.
Orientul Mijlociu ne cunoaște deja ca furnizor agricol de încredere. Următorul pas este să extindem relația de la materii prime spre produse procesate, ingrediente și branduri, cu certificările Halal și sanitare care ne deschid efectiv ușa.
Iar Asia este pariul pe viitor. Japonia și Coreea de Sud sunt piețe mature, bogate, exigente. India, Vietnam și Indonezia sunt pariuri legate de explozia clasei de mijloc, cu importuri care cresc cu 12–16% pe an. Aici România trebuie să intre înainte ca toate locurile bune la masă să fie ocupate.
De la Top 20 de piețe la Top 200 de cumpărători
Există însă o capcană pe care o cunoaștem bine: încă o strategie în care scriem frumos „Germania, SUA, Japonia, India, Arabia Saudită” și apoi o punem în sertar.
Business-ul nu funcționează cu hărți colorate. Funcționează cu oameni și companii care semnează comenzi.
De aceea aș transforma Top 20 de piețe într-un Top 200 de cumpărători pentru România. Pentru fiecare piață prioritară trebuie identificați nominal importatorii, distribuitorii, retailerii, procesatorii și platformele relevante pentru oferta românească.
Nu „să exportăm în Japonia”, ci care sunt cei zece cumpărători japonezi pe care îi aducem în România anul viitor. Nu „să intrăm în Arabia Saudită”, ci ce produse vindem, ce certificări ne lipsesc și care distribuitor ne poate pune pe raft. Nu „America e o oportunitate”, ci ce produs românesc, pentru ce consumator american, prin ce importator și în ce stat.
Aceasta este trecerea de la diplomația economică la diplomația comercială. Iar ea nu ține de bunăvoința diplomaților noștri, care fac adesea mult cu resurse puține, ci de mobilizarea politică a instituțiilor: un mandat clar, ținte asumate, bugete pe măsură și o coordonare reală între ARICE, Ministerul Agriculturii, rețeaua economică a ambasadelor și asociațiile din industrie. Atașatul economic de la Tokyo nu poate vinde ce nu i s-a pus în față.
Snack Attack România: 10 × 20 × 200
Propunerea poate fi rezumată într-o formulă simplă și, mai ales, măsurabilă: 10 familii de produse, 20 de piețe prioritare, 200 de cumpărători strategici.
Zece familii de produse în care România are sau poate construi rapid avantaj competitiv și valoare adăugată. Douăzeci de piețe alese nu după rețetele obișnuite, ci după volumul importurilor, ritmul de creștere, accesibilitate și avantajul nostru real. Două sute de cumpărători identificați nominal și abordați sistematic. Iar în spatele formulei, 50 până la 100 de companii românești cu capacitate și ambiție reală de a ieși în lume.
Nu încă o strategie generală de export, ci o listă de produse, piețe, companii și cumpărători, cu obiective, termene și responsabili.
Apoi începe munca adevărată: vizite ale cumpărătorilor aduși în România, misiuni comerciale în piețele țintă, prezență profesionistă la marile târguri, degustări și gastronomie, retail și e-commerce. Private label acolo unde este cea mai rapidă cale de intrare, brand românesc acolo unde putem construi premium, certificări acolo unde ele deschid piața și diplomație economică acolo unde ușa e încă închisă.
Și, la fel de important, măsurăm. Câte companii noi au început să exporte. Câte contracte au fost semnate. Cu cât a crescut ponderea produselor procesate în exportul agroalimentar. Cu cât a crescut valoarea exportată per kilogram. Câte branduri românești au ajuns efectiv pe raft în afara țării. Câte milioane din deficitul alimentar am recuperat în fiecare an.
Pentru că adevărata miză nu este doar creșterea exporturilor agricole. Este schimbarea structurii lor.
De la vapor la raft
România are atuuri greu de replicat: teren agricol, tradiție, acces la piața unică, Dunărea, Portul Constanța, proximitatea față de Orientul Mijlociu și o generație de antreprenori care începe să capete dimensiune regională și ambiție globală.
Avem antreprenori care arată că se poate. Acum trebuie să transformăm excepția în masă critică.
Nu trebuie să alegem între agricultură și industria alimentară. Trebuie să le legăm. Polonia ne arată cum transformăm agricultura în industrie. Spania ne arată cum transformăm mâncarea în brand. Brazilia ne arată cum transformăm accesul la piețe în ambiție națională. Iar deschizătorii români de drumuri ne arată că procesul a început deja.
De la hectar la fabrică. De la fabrică la brand. De la brand la distribuitor. De la distribuitor la raft.
De la vaporul cu materie primă la raftul cu produse românești.
Respect pentru cei care deja au făcut pasul. Ambiție pentru noi toți.
Acesta ar trebui să fie adevăratul nostru Snack Attack.