România pare să fi descoperit formula perfectă pentru prețurile alimentelor: fermierul muncește, procesatorul se chinuie, supermarketul încasează, consumatorul plătește, iar statul se felicită pentru măsurile luate. Între prețul de la poarta fermei și cel de la raft se întinde un lanț comercial în care toată lumea reclamă pierderi, dar nota de plată ajunge invariabil la cumpărător.
Întors vineri seara de la Bruxelles, ministrul Agriculturii, Florin Barbu, a prezentat, într-o intervenție la Antena 3 CNN, succesele negocierilor europene, performanțele producției agricole românești și perspectivele sectorului. Numai că, printre realizări, a strecurat și o constatare care ar trebui să provoace mai mult decât ridicări din sprâncene.
„Nu se poate ca prețul laptelui la poarta fermei să fie 1,5 lei, 1,6 lei, iar la raft iarăși a ajuns la 8 lei, 9 lei”, a declarat ministrul.
Ba se poate, domnule ministru! Se poate atât de bine, încât a devenit aproape o tradiție națională.
Laptele se mulge la fermă, dar miracolele se petrec la raft
Desigur, între ugerul vacii și cutia de lapte de pe raft există colectare, procesare, ambalare, transport, depozitare, fiscalitate și alte costuri cât se poate de reale. Nimeni nu pretinde că laptele trebuie să ajungă în supermarket la prețul plătit fermierului. Dar nici nu putem transforma fiecare verigă comercială într-o cutie neagră, în care prețul intră modest și iese spectaculos, fără ca cineva să poată explica transparent întreaga diferență. Mai ales când însuși ministrul Agriculturii vorbește despre adaosuri comerciale de 85–100%, practici neloiale și posibile artificii prin care plafonarea legală ar fi ocolită.
Și aici începe adevărata comedie administrativă: statul suspectează că propria lege nu este respectată și solicită, prin intermediul televizorului, ca instituțiile sale să verifice situația. Probabil că următoarea etapă a digitalizării administrației va fi depunerea reclamațiilor ministeriale direct în studiourile de televiziune.
Plafonăm adaosurile, dar cine plafonează ipocrizia?
Plafonarea adaosurilor comerciale pentru anumite alimente de bază a fost prelungită până la 31 decembrie 2026. Există reguli, procente, obligații și sancțiuni. Pe hârtie, mecanismul pare riguros. În practică, ministrul Agriculturii reclamă tocmai posibila lui eludare.
Între timp, Dorin Cojocaru, președintele Asociației Patronale Române din Industria Laptelui (APRIL), atrage atenția și asupra celeilalte fețe a problemei: costurile tot mai mari ale producătorilor. Într-o declarație relatată de Euronews, acesta avertiza că majorările prețurilor la materii prime, energie și transport pot conduce la scumpiri alimentare de la câteva procente până la 20%, în funcție de structura costurilor fiecărui producător.
Așadar, procesatorii reclamă costuri, fermierii reclamă prețuri prea mici, comercianții își justifică marjele, iar consumatorii constată că salariile și pensiile nu țin pasul cu bonurile de casă.
În acest peisaj, statul joacă simultan rolurile de arbitru, reglementator, beneficiar al fiscalității și spectator indignat. O performanță administrativă greu de egalat!
Campioni la producție, repetenți la valorificare
România se laudă cu producții agricole importante, cu exporturi de cereale și cu dezvoltarea zootehniei. Ministrul vorbește despre performanțe și investiții, iar discursul oficial sugerează o agricultură aflată în plină ascensiune. Numai că prosperitatea unui sector nu se măsoară exclusiv în tone recoltate sau în camioane trimise la export. Se măsoară și în veniturile fermierilor, în competitivitatea procesatorilor și în prețurile alimentelor pentru populație.
Ce folos că producem mult dacă producătorul se luptă să supraviețuiască, industria alimentară reclamă presiuni financiare, iar consumatorul își calculează cumpărăturile cu precizia contabilului unei firme în pragul falimentului?
Problema nu este existența profitului comercial. Profitul este firesc într-o economie de piață. Problema apare atunci când autoritățile suspectează abuzuri, dar nu reușesc să le clarifice și, unde este cazul, să le sancționeze.
Iar dacă toate adaosurile sunt legale și justificate, atunci statul are obligația să explice de ce propriile măsuri de protecție nu produc efectele promise. Pentru că România nu duce lipsă de legi, strategii, controale anunțate și declarații ferme. Duce lipsă de rezultate care să se vadă în prețurile alimentelor la raft și în buzunarul cetățeanului.
Până atunci, am putea introduce o nouă specialitate în nomenclatorul agricol românesc: creșterea intensivă a prețurilor. Este singura cultură care pare să dea recolte record indiferent de secetă, subvenții sau vreme.